Cum de am devenit optometrist?

Optometrie Brasov

Nimic în viață nu este întâmplător

În clasa a 12-a am cunoscut-o pe Anca (te salut cu drag), iar eu, în acea perioadă trăiam atât emoțiile asociate cu presiunea de dinainte de bac și de admitere, cât și pe cele ale prieteniei noastre. La vremea respectivă, eu cu școala nu eram cei mai buni prieteni… Și, dacă tot am adus în discuție, am început să învăț cu adevărat abia la facultate, când am realizat că doar cu un plus de efort, învățatul se poate transforma în bursă de merit. Iar la vârsta respectivă, pentru mine bursa era un mijloc important de autosusținere.

Ajungem și la ziua înscrierii la facultate. Mergem noi frumos, de mână, eu cu gândul că voi deveni un inginer în electrotehnică, iar ea că va fi optometristă (oricum fiind prima generație nici nu prea știa nici ea, nici eu ce anume înseamnă această specializare). Când am plecat de pe Colină, Anca îmi spune că și-a uitat umbrela la secretariat, și că se întoarce după ea. Însă, când ajunge din nou la secretară, îi spune doamnei că m-am răzgândit și că vreau și eu tot la optometrie… (dar asta fără să știu și eu. Și nici măcar nu i-am menționat vreodată vreun gând legat de asta)

Imediat după aceea, am plecat direct la mare, prima oară în doi, la Costinești cu cortul (în vremurile de atunci era chiar fain, și mulți făceau asta).
În ziua afișării rezultatelor îmi sun (de la poștă cu telefon cu cartelă) cel mai bun prieten, pe Cipri, care a rămas să vadă dacă am intrat și cu ce notă. El îmi zice că are 2 vești. Una bună și alta mai puțin bună. Vestea bună era că am intrat, cea mai puțin bună era că nu la electrotehnică, ci la optometrie. Dar să nu-mi fac griji, că sunt multe fete, peste 20 și că el abia așteaptă să încep eu școala, ca el să le cunoască…
Deci așa a fost, iar când am început școala, fiind și purtător de ochelari, pe lângă faptul că am înțeles despre ce este vorba la #optometrie, se pare că a devenit și pasiunea mea.
Iar acum nu-mi rămâne decât să-i mulțumesc Ancuței, și să pot spune că se confirmă (și în cazul meu) că în viață nimic nu este întâmplător.